E atat de greu sa iei o hotarare corecta. Stai si te gandesti si cu cat te gandesti mai mult cu atat ti se face mai frica. Frica de viata, de necunoscut, de maine, de faptul ca nimic si nimeni nu e sigur, ca orice ai azi poate disparea la fel de usor peste o noapte. Ajungi la o varsta cand trebuie sa-ti asumi raspunderea pentru propriile decizii, nu inneaparat ca sa arati ca esti responsabil, dar ca sa nu te trezesti cu regrete de genul "daca faceam un pic altfel, poate nu eram in rahat acum".
Unele decizii ne urmaresc toata viata, iar eu nu vreau sa ajung sa spun cu amaraciune ca "puteam" sa fac ceva si nu am facut-o.
Nu vreau sa-mi para rau de nimic.
Sunt constienta ca rutina e cel mai mare dusman al omenirii.
Te impiedica sa treci peste zidul interior ctitorit cu frica si "bun simt", cu prejudecatile societatii, cu ganduri nedezvoltate din lipsa de timp si de interes. Odata cazut in abisul de dinaintea zidului ti se pare ca iti trebuie un curaj insurmontabil si un efort gargantuan ca sa poti iesi si esclada acel zid si a atinge libertatea de a-ti trai viata asa cum in adancul tau ti-ai dori sa ti-o petreci. Odata ajuns acolo, te demoralizezi si incepi sa renegi existenta unei cai spre o viata mai buna, mai fericita, mai plina, mai adevarata.
Frumos ar fi sa nu ajungem acolo. Frumos ar fi sa nici nu existe un asemenea "loc" in viata.
Hai sa facem un exercitiu de imaginatie. Sa ne inchipuim ca orice e posibil.
Caii verzi si clatitele zburatoare fac parte din regimul nostru zilnic.
Rasul sincer si zambetul adresat trecatorilor necunoscuti inlocuiesc rutina.
Credem intr-o lume pacifista si increzatoare intr-un viitor stralucit si minunat.
Nu exista pretentii, exista numai dorinte. Dorinte care zboara neincetat pe aripi aurite, asteptand ca cineva sa le zareasca si sa le prinda.
Hai sa sarim.
Sa incercam sa atingem zidul.
Hai sa distingem limita dintre ceea ce ne-am autoprogramat in creier si realitate.
E posibil?
E oare cu putinta sa sarim peste acel zid infernal de constangator? Se poate sa gasim mici adancituri in caramizile inverzite de vreme si incet incet sa escaladam ceea ce pare de anvergura Everestului?
....Eu cred ca da.
Se poate sa ne autodepasim si sa gasim o lume mai buna si prin ea o viata mai plina.
Daca drumetia mea prin Yosemite m-a invatat ceva e ca orice munte poate fi escaladat, oricat de mare poate parea, oricat de departe il poti vedea. E posibil.
Doar trebuie sa incercam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu